Berzele care se întorc la același cuib după 10.000 de kilometri, rândunelele și cocorii, drumul păsărilor călătoare
Berzele se întorc în România în luna martie, din sudul Africii
În jurul datei de 25 martie, de Bunavestire, pe stâlpii din satele românești reapar siluetele alb-negre. Barza albă a parcurs până acolo aproximativ 10.000 de kilometri, din savanele Africii de Est și de Sud, unde a iernat. La sfârșitul lui august, va face drumul înapoi.
România găzduiește între 5.000 și 6.000 de perechi cuibăritoare. Cele mai multe se află în Transilvania, în Banat, în Crișana și în luncile din Moldova, acolo unde mai există pășuni umede și bălți.
Drumul ocolit, pe deasupra Bosforului
Barza e o pasăre grea, cu aripi late, făcută pentru planat, nu pentru bătut din aripi. Se lasă ridicată în spirală de coloanele de aer cald care urcă de pe solul încălzit, apoi alunecă zeci de kilometri până la următoarea. Astfel consumă foarte puțină energie și poate străbate 200-300 de kilometri pe zi.
Aceste coloane de aer cald nu se formează deasupra mării. De aceea, berzele evită Mediterana și o ocolesc pe la capete. Cele din vestul Europei trec pe la Gibraltar. Cele din est, inclusiv ale noastre, coboară prin Bulgaria, traversează Bosforul, străbat Turcia, Siria, Liban și Israel și urmează Valea Nilului spre sud. În zilele de vârf, deasupra Istanbulului trec zeci de mii de berze. Zboară numai ziua, de la mijlocul dimineții, când aerul începe să urce, și se odihnesc noaptea.
Cuibul greu și clămpănitul unei păsări mute
Masculul sosește primul, cu câteva zile înaintea femelei, și ocupă cuibul din anul trecut. Berzele sunt fidele mai degrabă locului decât partenerului, dar, fiindcă amândoi se întorc la același cuib, perechea se reface de obicei an de an.
Cuibul e reparat și înălțat în fiecare primăvară, cu crengi, iarbă, pământ, cârpe și, din păcate, sfori de plastic. Cele vechi ajung la 1-2 metri diametru și la câteva sute de kilograme. Vrăbiile își fac adesea propriile cuiburi în pereții lui.
Femela depune 3-5 ouă, clocite pe rând de ambii părinți, aproximativ 33 de zile. Puii rămân în cuib 2 luni. Pe arșiță, adulții îi umbresc cu aripile desfăcute și le aduc apă în gușă. În anii săraci, părinții aruncă din cuib puiul cel mai slab, un gest dur, care le dă șanse celorlalți.
Barza adultă nu are coarde vocale funcționale. Comunică lovindu-și rapid cele 2 jumătăți ale ciocului, cu capul dat pe spate, un sunet de darabană care se aude de la sute de metri. Clămpănitul e salut între parteneri, avertisment pentru intruși și semnal pentru pui.
Hrana o caută mergând agale prin iarbă: broaște, șoareci de câmp, lăcuste, cosași, râme, șerpi mici. Urmează adesea coasa ori tractorul, care scot la iveală insecte și rozătoare. Un sat cu berze e un sat cu pajiști încă vii.
Barza cu săgeata, dovada care a lămurit un mister
Vreme de 2.000 de ani, nimeni nu a știut unde dispar păsările toamna. Aristotel credea că rândunelele iernează amorțite în mâl, pe fundul bălților, iar unele specii se transformă în altele. Ideile acestea au fost luate în serios până în secolul al XVIII-lea. În 1822, lângă un sat din nordul Germaniei, a fost găsită o barză vie care avea înfiptă în gât o săgeată lungă, din lemn african. Zburase cu ea mii de kilometri. Pasărea, păstrată împăiată la Universitatea din Rostock, a fost prima dovadă materială a migrației până în Africa. În deceniile următoare au mai apărut vreo 25 de astfel de exemplare. Astăzi, drumul e urmărit prin inele puse pe picior și prin emițătoare de câteva zeci de grame, prinse pe spate, care trimit poziția păsării la fiecare câteva ore.
Rândunelele, cucul și cocorii
Rândunica, de numai 20 de grame, face un drum aproape la fel de lung, până în sudul Africii, traversând Sahara. Spre deosebire de barză, zboară activ și se hrănește din mers, cu insecte. Se întoarce, și ea, la cuibul de lut de sub aceeași streașină.
Cucul, care își lasă ouăle în cuiburile altor păsări, pleacă primul, încă din iulie, și iernează în pădurile Africii Centrale. Puii lui, crescuți de părinți adoptivi din alte specii, găsesc singuri drumul, fără să fi văzut vreodată un cuc adult. E una dintre dovezile că traseul e, în bună parte, moștenit.
Toamna, în nopțile senine, se aud de sus strigătele cocorilor și ale gâștelor sălbatice, care zboară în formă de V. Formația nu e de paradă. Fiecare pasăre profită de curentul creat de aripa celei din față, iar cea din vârf, care muncește cel mai mult, e schimbată periodic.
Busola din capul păsărilor
Păsările călătoare folosesc mai multe instrumente deodată. Se orientează după poziția Soarelui, corectată cu ceasul intern, iar noaptea, după stele. Recunosc repere din peisaj: coaste, lanțuri de munți, râuri mari.
Cel mai uimitor simț e cel magnetic. Experimentele arată că multe specii percep câmpul magnetic al Pământului, probabil printr-o reacție chimică sensibilă la lumină, care are loc în retina ochiului. Cu alte cuvinte, e posibil ca o pasăre să vadă, într-un fel, direcția nordului.
Recordul absolut îl deține chira arctică, o pasăre marină de vreo 100 de grame, care cuibărește în jurul Polului Nord și iernează în Antarctica. Parcurge în jur de 70.000 de kilometri pe an și trăiește, astfel, două veri în fiecare an.
Pericolele drumului și norocul de pe casă
Din 10 pui de barză plecați în prima lor toamnă, doar 2-3 mai apucă să se întoarcă pentru a cuibări, după 3-4 ani. Mor de epuizare, de foame în anii secetoși din Africa, împușcați deasupra unor țări în care păsările sunt încă vânate și, tot mai des, electrocutați. Stâlpii de curent, locul lor preferat de cuibărit, sunt și cei mai periculoși. De aceea, companiile de electricitate montează pe vârful stâlpilor suporturi metalice, care ridică cuibul deasupra firelor. Secarea bălților și cositul timpuriu le lasă fără hrană. În tradiția românească, barza pe casă aduce noroc și apără de foc și de trăsnet, iar cuibul nu se strică. Povestea că aduce copiii e de origine germană și s-a răspândit prin basmele lui Andersen. Cine vede primăvara prima barză în zbor, spune vorba, va călători mult în acel an, iar cine o vede stând, va rămâne pe loc.